Duminica s-a implinit un an de cand Bibi a devenit sensul vietii noastre. Nu am facut petrecere, nici nu am luat motul inca, nu de alta, dar nu prea avem de unde. Au venit bunicii si verisoara Daria in vizita si ne-am jucat si am cantat si am mancat tort. A fost un haz general cand am incercat sa-l convingem sa sufle in lumanare - tragea aer in piept si apoi incepea sa rada, pentru ca ne vedea pe toti cum stam in expectativa. A fost tare smecher, ca pana la urma, el radea de noi si noi radeam cu el.
Azi am fost iar la analize: trombocitele au iesit asa de mici, incat nici doamnei doctor nu i-a venit sa creada. Le-am refacut - acelasi rezultat 36.000 (valorile de referinta sunt situate intre 150.000 si 450.000). Clinicienii ar spune ca un copil cu asemenea rezultat s-ar invineti doar daca il atingi. Primul lucru atunci cand am ajuns acasa a fost sa-l verific de vanatai - am rasuflat usurata cand nu am gasit niciuna. Acum trebuie sa avem grija sa nu se loveasca si sa ne rugam ca maduva lui sa inceapa sa produca destul cat sa-i mareasca trombocitele, macar pana la urmatoarea transfuzie.
Ceea ce a salvat ziua de azi a fost un lucru marunt poate, dar pentru cateva minute ne-a insuflat atat relaxare si confort incat nu pot sa nu vi-l impartasesc si voua. Inchipuiti-va un dig putin luminat si aproape pustiu. In aer se simte briza si sarea din mare si de undeva de pe plaja se aude Parisienne Walkways. Bibi se uita la noi, chicoteste si se intinde sa-l pupam si pe el.
Noapte buna!
